De ce sunt un mahalagiu?…

Eram tentat sa scrijelesc citeva ginduri aci despre constitutionalitatea si neconstitutionalitatea mea ca individ sau despre vulnerabiliatea sau nevulnerabilitatea pe care o aduc eu supremului Stat prin faptul ca inca ma mai exprim. Si acelasi gind: la ce bun? mi-a zadarnicit, ca de atitea ori in ultima vreme, incercarea. In ultimul timp blogareala mea are doua… finalitati gratuite, lenese – si nu vorbesc de acelea care implica, firesc, obligatii: urletul lupului la luna sau solitudinea. Ambele, cu grade diferite de actiune si acestea cu un numitor comun: contemplarea. Contemplu ce si pentru ce si mai ales cum? Gindul asta imi este explicat de o nota a lui Mircea Eliade pe care am citit-o mai deunazi: O anumita incapacitate, din Fragmentarium-ul scris prin 1937. Eliade zicea asa: Exista in folclorul si in obicieiurile romanesti rurale o suma de amanunte care ne indrituiesc sa credem ca noi sintem, sau am fost, unul din putinele neamuri europene care am experimentat comtemplatia in suferinta. Nu este vorba numai de o rezistenta pasiva in fata suferintei; de o acceptare a durerii si a calamitatilor. Se pot remarca si atitudini cu adevarat contemplative: adica o perfecta liniste interioara, semn al depasirii criteriilor individuale. Asa e, bunaoara, moartea ciobanului din Miorita; care nu numai ca nu incearca sa scape de moarte, sa evite suferinta, dar e cu desavirsire impacat, senin. Nimic nu dovedeste mai precis lipsa de stil si de substanta a mahalagiului roman (adica a imensei majoritati a romanilor de la orase), decit spaima lui de suferinta, incapacitatea lui de contemplatie in durere. Mahalagiul (burghezul, intelectualul etc.) isi ineaca durerea in vin: dupa o dragoste nefericita, se imbata si se duce la dame. Nu ucide ca tovarasii sai Rusi. dar face un fel de filosofie reconfortanta, in care zeflemeaua balcanica se amesteca cu scepticismul vulgar occidenta. Las' ca trece!, Toate (femeile) sint la fel. Dupa cum, in fata mortii, dupa ce marea mirare a trecut si ritualurile sint pe sfirsite – mahalagiul cauta o forma prin care sa rezolve si durerea si neintelegerile lui, si care sa evite, totusi, contemplatia… Asa e viata, ca oul! exclama el, incepind sa se resemneze, alungind si durerea, si ignoranta si spaima. Daca s-ar banui macar ce profunde, ce contempative sint tainele acestea – a mortii, a dragostei – in comunitatile rurale romanesti… Imi place mult acest text si mai ales sa-l… contemplu. La ce bun sa fi incercat sa scriu eu altceva? ;) Deci si… prin urmare (vorba rumanului, nu?) cum suntem? Cum sunt?… Servus, Blogolume! Lollitta spune ceea ce gindim toti, dar putini o recunoastem si o rostim: cat de curva e viata… La Evergreen gasesc o doza, o supradoza si nu stiu daca sa o incerc, daca nu cumva sunt prea intoxicat sa-si mai faca efectul. Mai bine nu, mai bine imi pastrez macar iluzia existentei acele supradoze! De la VirtualKid, o superba mare de flori… de ziua unei sirene!  :) Geo imi vorbeste despre niste apucaturi cvasi-cotidian – si ele! – romanesti ;) Onu intreaba si el, retoric, despre rostul marasmului logoreic in care ne balacim toti… Gabriela desluseste niste… feromoni lingvistici ;) Gabi, despre o planta careia ii place soarele… La Geanina gasesc un parfum de rosu. Intens… Anamaria pune niste intrebari, in loc de orice explicatie… Theo vorbeste despre o diversiune care, ca orice diversiune, fuse si se duse ;) Niste… racile vechi si noi, pe la Vania… Dan povesteste cum era pe vremea cind tricoul Nationalei mai reprezenta ceva ;) Karla gaseste si ea sa spuna ca:  viata e totusi o curva parsiva. E drept, pe marginea unor… fotografii.. ;) Cosmin negociaza… ceva la un pahar de braga… P.S.: Chilian, pentru ca, din nou… Mai bine… lasa! About these ads Rate this: Share this: Share on Tumblr Mai mult Email Print Google+ Pocket Pinterest Like this: Like Incarc... Related